Părinții se îngrijorează când copilul nu se dezlipește de ei și când pare că nu are nevoie deloc de ei. Între aceste extreme există un interval larg de comportamente perfect normale.
Adevărataîntrebare nu este „cât de atașat e”, ci dacă se potrivește atașamentul cu vârsta lui și dacă acestaîl lasă să funcționeze normal. În dezvoltarea copilului, nevoia de apropiere față de părinți este o etapă, nu o problemă de corectat. Psihanaliza o descrie prin complexul Oedip: în anii preșcolari, copilul poate arăta un atașament foarte intens față de unul dintre părinți, uneori cu gelozie față de celălalt, și acesta chiar poate anunța că se va căsători cu mama sau cu tata. Este un cadru teoretic, nu un diagnostic, iar mulți specialiști citesc aceleași comportamente prin teoria atașamentului. Oricum le-ai privi, concluzia rămâne aceeași: preferințele pentru un părinte sunt tipice la această vârstă. Mai frecventă decât atașamentul exclusiv este anxietatea de separare. Apare în jurul a șase luni și atinge un vârf între nouă și 18 luni, iar la majoritatea copiilor se atenuează spre trei ani, pe măsură ce înțeleg că despărțirea e temporară și că părintele revine. Un copil de doi ani care plânge la plecarea ta nu are o problemă, face exact ce face orice copil de doi ani.
Semnele de întrebare apar când tiparul nu se mai potrivește cu vârsta. Merită atenție situațiile în care frica de despărțire crește sau persistă după ce copilul a început grădinița ori școala, atunci când refuză să meargă la grădiniță, nu poate dormi singur, evită invitațiile la prieteni, dar mai ales dacă vine la pachet cu grija intensă că i se va întâmpla ceva rău părintelui, cu coșmaruri despre despărțire sau cu dureri fizice repetate înainte de plecare. Criteriile clinice cer ca simptomele să dureze cel puțin patru săptămâni și să provoace suferință sau dificultăți reale în funcționare. Un weekend mai dificil după o vacanță nu va intra în această categorie. Până la o evaluare, reacția părintelui contează mult. Poți încerca și cu despărțiri scurte și previzibile, cu același ritual de fiecare dată, fără plecat pe furiș, și validarea fricii fără a o amplifica. Rămâne la fel de important să nu eviți toate separările, fiindcă i-ar confirma copilului că situația chiar e periculoasă. Un studiu a estimat la 4,1% prevalența tulburării de anxietate de separare în copilărie. Pentru încadrare, a cerut cel puțin trei dintre opt simptome, prezente minimum o lună, împreună cu suferință sau dificultăți mari. Marea majoritate a copiilor atașați de părinți se află în limitele normalului.
Foto: Pexels
